Iniţial un simplu spaţiu de listare, apoi un interactiv
jurnal personal, presărat cu opinii care au devenit din ce în ce mai curajoase,
punînd pe tapetul internautic subiectele acute, blogul a ajuns în pas săltat locul
în care se naşte, în fiecare zi, veşnicia.

Studiile indică faptul că, dincolo de implicaţiile politice,
bloggingul are darul de a funcţiona şi ca terapie individuală sau de grup.
Jurnalele online în care, de la vlădica la opinca internetică, fiecare îşi
varsă umorile, experienţele personale, versurile şi subiectele evitate la bere,
au darul, pe de o parte, de a dezamorsa complicata alcătuire intimă a fiecăruia
şi, pe de altă parte, de a furniza alice pentru adevărate răzmeriţe sociale.

Aceste găşti de căutători de ace în carul cu veveveuri,
blogării, scormonesc societatea, politicul, omul, capra proprie şi cea a vecinului.
Ajung să fie citaţi de presa tipărită, ca surse şi, cu puţin noroc şi intuiţie,
sînt adesea baza de la care ziarişti serioşi pornesc o investigaţie ce va duce,
în ultimă instanţă, la o ştire de senzaţie.

Şi, cum ziariştilor le şade bine cu sursele, oricît
de suprinzător, au început să-şi citeze rădăcinile online şi chiar să planteze
ei înşişi pe tarlalele personale.

Bloggingul, ca armă albă sau de orice altă culoare,
adesea politică, a dovedit deja că poate să aibă rezultate spectaculoase în
zonele sensibile. Regimurile totalitare, din cauza imposibilităţii de a
controla fenomenul, ridică diguri legislative împotriva blogurilor, iar pe blogări
îi hăituiesc prin lanul de secară intergalactică.

Singapore, Egipt, Sudan sunt primele ţări în care
acum, la loc cu răcoare, stau blogări care s-au remarcat prin diverse atacuri
îndreptate fie împotriva islamului, fie împotriva guvernului, fie de-a dreptul
împotriva unor oameni politici.

Aşadar, oricît de întortocheate căile Domnului, tot
la Roma par să ducă. Presa online creşte precum Făt-frumos pe zi ce trece,
devine din ce în ce mai stufoasă şi, pe alocuri, din ce în ce mai serios
abordată, mai bazată pe informaţii, mai ascuţită şi mai limbută decît aservita
presă tipărită.

În acest context, lupta între print şi eteric este
mai degrabă falsă. Nici una din ele nu poate înghiţi capul celeilalte, căci
asistăm şi, vrînd-nevrînd, participăm la o formă de comunicare bicefală.
Printul şi onlineul au devenit complementare, adesea redunante din punct de
vedere al conţinutului, păstrîndu-şi însă savoarea specifică.

Discuţiile în doi peri, caragialene, pe marginea şi
pe mijlocul subiectelor tratate în plumb n-au făcut decît să patineze spre
lejeritatea cu care poţi comenta online fără să fie nevoie să-ţi tragi
pantalonii pe tine şi să ieşi la cafenea. Cu alte cuvinte, ambele tabere,
uneori formate din aceeaşi indivizi, preferă uneori cafeaua reală celei
virtuale şi invers. Şi, cel puţin deocamdată, niciuna nu este suficientă. Iată
de ce, braţ la braţ, reuşesc încă să coexiste duios şi doar pe ici pe colo
înfuriat.

 

 

Ca si alte mii de oameni, merg cu metroul în fiecare zi. La orele de vîrf este absolutamente sinistru, cunoaşteţi cu toţii, nu e nevoie de prea multe explicaţii.

 

Din păcate, mai port în spinare şi un rucsac greu. Zic în spinare, pentru că dacă l-aş ţine în mînă, m-ar lua realmente cu leşin pînă la prima staţie.

 

Aşadar ieri, pătrund cu greu în metroul venit după şapte minute. În spatele meu, o duduie la vreo 50 de ani care plusa cu un piept voluminos şi hotărît se pune pe vociferat:

 

- Dar dă-ţi, dracu rucsacu ăla jos! Nesimţito!

Am mormăit că l-aş da cu plăcere dacă mi l-ar ţine ea şi am picat pe gînduri.

 

Nu-i frumos… Genul ăsta de apelative presupun un grad cam mare de intimitate cu cel apelat.

Asta, pentur că rumânul s-a obişnuit să măcăne pe la colţuri, să muşte din vecini şi să fie viteaz cînd nu există consecinţe.

 

Aşa că vin şi eu şi întreb a prost:

 

De ce preferăm să ne înjurăm între noi în loc să ne revoltăm împotriva unui sistem prost, în cazul nostru Metrorex , care funcţionează fix cît să nu înnebunim complet, dar care, ca să fie treaba oablă, ne şi costă bani zi de zi, din ce în ce mai mult?

Şi aproape săptămînal sînt fericita cîştigătoare la loteriile din Anglia, Spania, America etc.

Îmi pare doar rău că nenea ăla care mă îmbia să mă
prefac că sînt o rudă îndepărtată a unui alt nene care a decedat lăsînd în urmă un
cont baban nu mă mai contactează să facem fifty-fifty… Ce s-o fi întîmplat. Şi-o
fi găsit prostul?

Rusia
pentru mine, Moscova în special, este patria inimii mele. Cînd am păşit pe
peronul gării Kievskaia pentru prima dată, am simţit în adîncul fiinţei oftatul
acela pe care îl simţi cînd descui

uşa casei şi te gîndeşti, pffu,
în sfîrşit acasă. Am ştiu din momentul ăla că niciodată nu voi mai fi pe
deplin acasă. Nici în România, nici în Rusia şi că voi trăi mereu între două
chemări.

 

Sîntem
o naţie care s-a format în urma unei mari înfrîngeri, cea a romanilor asupra
dacilor. Sîntem o naţie care nici măcar cu sorgintea

latină nu se prea poate lăuda. Dacă e să laşi
niţel sforăitoarele poveşti eroice din cărţile de istorie, e la mintea
cocoşului că trupele care ne-au invadat erau sub steagul roman, dar soldaţii
numai romani nu erau. Şi asta pentru că nici un imperiu nu îşi trimiteam propriii
soldaţi în război pe linia întîi, ci pe aceia ai căror ţări fuseseră deja
cucerite.

 

Aşa
că românul a dezvoltat mentalitatea omului slab. Care nu contează. A fost
singura manieră de supravieţuire ca popor pe care istoria i-a permis-o.

Asta
ne-a îmbogăţit limba. Ne-a îmbogăţit cultura. Ne-a învăţat să fim mai
toleranţi. Dar ne-a sărăcit de cîteva vertebre. În istorie, românul a mers ca
un cocoşat. Un mare combinator de compromisuri.

 

Încă o dată, Caragiale a fost genial. Ia uite cum numără Videanu, omul ăla pe care-l plătim cu toţii din buzunar lună de lună ca să ne facă un sector în care să supravieţuim măcar, daca nu în care să ne placă să trăim.

 

Deci, marele combinator de borduri şi spaţii verzi, a punctat iar: s-a pus pe numărat metrii pătraţi per cap de locuitor . Asta ca să arate el că nu sîntem, domne, chiar aşa departe de standardele impuse de UE.

 

Ce ne plîngem atît? Ce zice UE? 22 de metri pătraţi de spaţiu verde per cap de locuitor? Păi noi avem 16,38… E că nu mai pare aşa de naşpa?

 

Stai, nene Videne, spaţiu verde nu e chiar tot aia cu locul cu verdeaţă cum încerci matale să ne abureşti…

 

Omul, auzi ce idee, tre să recunoaştem că îl duce capul…, a pus la socoteală tot ce e spaţiu nebetonat. Adică şi… cimiterele! Ce? Alea nu sînt verzi?

 

Ete ce bine ieşim la numărătoare!

 

Dar io tot zic că putem să mai îmbunătăţim numărătoarea asta.

Adică de ce doar cimitirele? Trimteţi, donle, oamenii de la primărie să puie mîna să numere frunzele, mugurii, băncile vopsite în verde crud, balcoanele cu ghivece , smocurile de lăstăriş de prin caldarîm. Ia adunaţi acu. Este că ieşim chiar mai bine decît UE?